Doi prieteni caută o sală.
Au cam același buget, locuiesc în același cartier și au promis, fiecare în fața propriului frigider, că de data asta se țin de treabă.
La prima vizită, unul se oprește lângă aparate și strâmbă din nas.
„Simți? Miroase a cauciuc și a lipici. Eu aici ar trebui să trag aer în piept?”
Celălalt nici n-a observat pardoseala. A plecat direct să inspecteze vestiarul.
„Lasă podeaua de aici. Ai văzut dușurile? Eu vreau să plec de la sală cu febră musculară, nu cu cine știe ce pe piele.”
Pare începutul unei liste de scuze. Doar că amândoi pun întrebări bune. Când alegi un loc în care mergi pentru sănătate, ai tot dreptul să te intereseze și ce respiri, și unde calci. Hai să-i ascultăm pe rând.
„Vreau o sală unde să nu simt miros de chimic din pardoseală.”
Omul din prima tabără își susține cauza foarte simplu: „Plătesc să mă simt bine. Dacă mă întâmpină un miros înțepător și după douăzeci de minute vreau să ies la aer, nu mă încălzește că aveți aparate noi.”
Și are dreptate să nu se lase convins de replica „Așa miroase la sală”.
Unele materiale de construcție, adezivi și produse de curățenie pot elibera compuși organici volatili, prescurtați COV. În funcție de substanță, concentrație și durata expunerii, aceștia pot provoca iritații ale ochilor, nasului sau gâtului și dureri de cap.[1] Așadar, întrebarea despre pardoseală nu este un moft inventat de cineva care caută motive să sară peste genuflexiuni.
Există și cercetări care arată că finisajele și materialele montate într-o clădire pot contribui la poluarea aerului interior. Un studiu desfășurat în 107 apartamente noi a identificat asemenea contribuții din pardoseli, adezivi și alte materiale.[2] Apartamentele respective nu erau săli de fitness, deci nu putem transfera automat rezultatele asupra oricărei podele cauciucate. Putem însă înțelege de ce întrebarea „Ce materiale ați folosit?” merită un răspuns serios.
Până aici, prima tabără conduce.
Doar că prietenul nostru mai face un pas: „Dacă miroase, înseamnă că e toxic.”
Aici trebuie să-l oprim puțin. Nasul poate detecta unele substanțe înainte ca acestea să atingă niveluri nocive. Intensitatea mirosului, luată singură, nu măsoară pericolul.[3] Cum nici absența mirosului nu reprezintă un certificat de siguranță. Cu alte cuvinte, nasul îți poate spune că ceva te deranjează. Nu poate face analiza aerului între două serii.
Ce faci, atunci? Ceri o vizită sau un antrenament de probă. Întrebi dacă pardoseala este recent montată, ce informații există despre emisiile materialelor și cum este asigurat aportul de aer proaspăt. Faptul că în încăpere e răcoare nu răspunde, singur, la ultima întrebare.
Iar dacă apar usturimi, tuse sau dureri de cap, întrerupi antrenamentul și semnalezi problema. Nu ai de câștigat un concurs de toleranță la mirosuri.
Concluzie: ADEVĂRAT — este firesc să cauți o sală în care aerul nu te deranjează. FALS — orice miros de cauciuc dovedește automat un pericol pentru sănătate.
„Nu vreau să iau boli din băi și vestiare.”
A doua tabără ascultă, apoi pune geanta jos. Cu grijă.
„Bun, am lămurit aerul. Acum putem vorbi despre omul care intră desculț în duș, apoi își pune picioarele pe bancă?”
Aici discuția devine foarte concretă. Vestiarele și dușurile comune pot favoriza transmiterea unor infecții cutanate. „Piciorul atletului”, de exemplu, este o infecție fungică ce se poate transmite prin contact cu suprafețe contaminate. Recomandările NHS (National Health Service, sistemul public de sănătate din Marea Britanie) includ purtarea papucilor în dușurile și vestiarele comune, uscarea atentă a picioarelor și evitarea folosirii la comun a prosoapelor.[4]
Deci omul nu și-a inventat frica. Există un risc. Mai mult, CDC (Centers for Disease Control and Prevention, agenția federală de sănătate publică din SUA) a documentat focare de infecții cu stafilococ rezistent la meticilină, cunoscut ca MRSA (stafilococ auriu rezistent la meticilina), în colective sportive.[5] Asta nu înseamnă că orice vestiar este focar sau că simpla intrare în baie te îmbolnăvește. Înseamnă că igiena, îngrijirea rănilor și curățarea echipamentelor comune au o justificare foarte practică.
„Exact! Atunci mai bine nu mă duc.”
Stai puțin. Din faptul că există un risc nu rezultă că singura soluție este să renunți la sală.
Rezultă că merită să te uiți dincolo de recepția frumoasă. Există săpun? Sunt coșurile golite? Dușurile sunt întreținute? Bălțile persistă? Personalul intervine când apare murdărie sau toată lumea așteaptă să se evapore problema?
Și poți întreba cum se face curățenia. Un răspuns concret spune mai mult decât „La noi e mereu impecabil”.
Apoi vine partea ta: papuci la duș, prosop propriu, mâini spălate, tăieturi acoperite și echipament umed scos din geantă când ajungi acasă. CDC recomandă, de asemenea, să nu împarți obiecte personale precum prosoapele sau aparatele de ras.[6]
Nici mirosul puternic de dezinfectant nu ține loc de dovadă. Curățenia se face prin proceduri aplicate corect, nu prin parfumarea vestiarului până îți lăcrimează ochii.
Concluzie: ADEVĂRAT — în spațiile comune se pot transmite infecții. FALS — îmbolnăvirea este o consecință inevitabilă a mersului la sală.
Verdictul: amândoi au motive să fie atenți. Și motive să facă sport.
Cei doi prieteni ajung, până la urmă, la aceeași cerință: vor o sală care își face treaba și în locurile unde nu se filmează nimeni pentru Instagram.
Unul vrea să respire confortabil. Celălalt vrea să folosească vestiarul fără să stea permanent în gardă. Sunt așteptări rezonabile.
Sala poate fi un loc foarte bun pentru mișcare regulată și exerciții de forță, pe care Organizația Mondială a Sănătății le recomandă adulților în cel puțin două zile pe săptămână.[7] Merită să găsești una în care îți vine să revii. Așa că fă turul complet înainte de abonament. Încearcă un antrenament. Pune întrebările care te preocupă. Dacă răspunsurile și condițiile te mulțumesc, poți începe liniștit. Ai deja suficiente lucruri de negociat cu tine la ultima repetare. Aerul și curățenia ar trebui să fie rezolvate.
Surse și cazuri documentate
[1] EPA — Compușii organici volatili și aerul interior. Surse posibile, efecte asupra sănătății și măsuri de reducere a expunerii.
[2] Studiu de caz: Shin și Jo, 2012, Chemosphere. Analiza a 107 apartamente noi a identificat contribuții ale finisajelor și adezivilor la concentrațiile de COV; studiul nu evaluează săli de fitness.
[3] ATSDR — Environmental Odors. Unele substanțe pot fi mirosite la concentrații inferioare celor nocive; evaluarea riscului presupune mai mult decât percepția mirosului.
[4] NHS — Athlete’s foot. Transmiterea și prevenirea infecției fungice a piciorului.
[5] Cazuri documentate: CDC, 2003. Investigații ale unor focare MRSA în colective sportive; contactul și obiectele comune au fost analizate ca posibile căi de transmitere. Raportul nu estimează riscul unui abonat obișnuit la sală.
[6] CDC — Prevenirea MRSA pentru sportivi și administratori. Igienă personală, protejarea rănilor și curățarea spațiilor și echipamentelor.
[7] OMS — Activitatea fizică. Recomandări privind mișcarea și exercițiile de întărire musculară.
