Există un moment, de obicei după o fotografie nereușită, o glumă care te-a atins mai mult decât ai lăsat să se vadă sau o pereche de pantaloni care refuză să mai coopereze, când îți spui: „Gata. O să le arăt eu!”
Poate vrei să slăbești și să apari peste câteva luni cu o siluetă care să închidă niște guri. Poate vrei să pui masă musculară, să umpli tricoul altfel și să nu mai fii persoana căreia i se spune că „ar trebui să mănânce mai mult”. Sau poate vrei pur și simplu să arăți bine și să observi acea fracțiune de secundă în care cineva care nu te-a luat în serios își schimbă expresia. Planul pare simplu până când intri în sală. Acolo dai peste oameni care par construiți direct în secțiunea de greutăți: umeri cât dulapul, brațe cu relief topografic și o siguranță cu care reglează aparatele fără să citească instrucțiunile de cinci ori. Dintr-odată, dorința de a fi văzut se lovește de teama că ești deja văzut — exact acum, înainte să arăți cum ți-ai propus.
Să ascultăm ambele tabere.
Tabăra 1: „Vreau să vadă toți că și eu pot!”
Să nu ne prefacem că toate transformările încep cu analize medicale, iluminare spirituală și dorința pură de longevitate. Uneori începi pentru că te-ai săturat să fii subestimat. Uneori vrei să postezi fotografia aceea de „după”. Alteori vrei să intri la o petrecere și să existe un mic moment de liniște imaginară în capul celor care te-au judecat.
Dorința de validare nu este cea mai poetică formă de motivație, dar poate fi una foarte energică. Orgoliul te scoate de pe canapea, comparația îți cumpără abonamentul, iar gândul „o să vedeți voi” te poate duce la primele antrenamente. Dacă rezultatul este că începi să faci mișcare, să dormi mai bine și să fii mai atent la ce mănânci, motivația nu trebuie respinsă doar fiindcă nu sună ca un citat de pus pe perete. În plus, corpul chiar se poate schimba. Antrenamentul de forță, practicat cu regularitate și susținut de alimentație și recuperare adecvate, contribuie la creșterea forței și a masei musculare. Mișcarea ajută și la controlul greutății, deși slăbitul nu este produs exclusiv de ora petrecută în sală. Organizația Mondială a Sănătății arată că activitatea fizică regulată aduce beneficii atât fizice, cât și mintale, iar exercițiile pentru întărirea musculaturii sunt recomandate adulților în cel puțin două zile pe săptămână.[1]
Dar aici tabăra statutului trebuie să recunoască o mică problemă: aplauzele imaginare au baterie slabă. Ceilalți observă schimbarea, spun „Mamă, ce-ai slăbit!” sau „Te-ai făcut mare!”, iar după două minute se întorc la propriile vieți. Dacă singurul combustibil era reacția lor, există riscul ca motorul să înceapă să tușească. Cercetările despre motivația pentru sport sugerează că oamenii tind să mențină mai ușor activitatea atunci când descoperă și alte motive precum plăcerea, sentimentul de competență și interacțiunea socială, nu doar rezultatul exterior.[2] Cu alte cuvinte, „o să le arăt eu” poate fi o cheie foarte bună pentru ușa sălii. Doar că, după ce intri, ar fi util să mai găsești ceva: satisfacția că ai devenit mai puternic, bucuria că execuți corect un exercițiu sau simplul fapt că o oră de antrenament îți limpezește mintea.
Adevărat sau fals? ADEVĂRAT, dar incomplet. Dorința de a demonstra ceva poate declanșa schimbarea. Nu este rușinoasă și nici neapărat superficială. Totuși, pentru a continua, miza trebuie să se mute treptat de la „să vadă ei” la „să văd eu ce pot”.
Tabăra 2: „Mă inhibă persoanele cu mușchi de la sală”
Să privim lucrurile din dreptul vestiarului, cu echipamentul nou în geantă și cu senzația că ai intrat accidental într-un club în care toată lumea cunoaște parola, numai tu nu. Persoana cu mușchi nu pare doar o persoană. În mintea începătorului, ea devine examinator, martor și juriu. Tu iei gantera de patru kilograme, ea ridică ceva care pare piesă de motor. Tu cauți pe aparat desenul cu poziția corectă, ea schimbă greutățile dintr-o singură mișcare și oftează de parcă încălzirea ei ar fi recordul tău personal.
În condițiile acestea, inhibarea este perfect explicabilă. Cercetătorii folosesc expresia „anxietate socială legată de aspectul fizic” pentru teama că propriul corp va fi evaluat negativ de ceilalți. Un studiu recent dedicat intimidării sociale din săli arată că anxietatea poate fi legată de comparație, de sentimentul că nu aparții acelui spațiu, de lipsa cunoștințelor și de presupunerea că ceilalți te observă sau te judecă.[3] Așadar, frica nu este un moft și nici o scuză inventată pentru a evita sportul. Este o experiență reală. Mai mult, unele săli întrețin fără să vrea această stare. Dacă personalul este absent, aparatele nu sunt explicate, zona greutăților este monopolizată de câteva grupuri gălăgioase, iar singurele imagini de pe pereți prezintă corpuri aproape imposibile, mesajul primit de începător este: „Revino când vei fi deja în formă.” Ceea ce este cam ca și cum o școală de șoferi ți-ar cere să vii după ce ai învățat singur să conduci.
Totuși, frica face și o presupunere nedreaptă: că persoanele cu mușchi sunt automat preocupate de tine. De cele mai multe ori, omul acela intimidant își numără repetările, se gândește dacă mai poate face o serie și încearcă să nu scape bara pe podea. Poate că te-a privit, dar asta nu înseamnă că ți-a redactat și raportul de evaluare. Și mai există un detaliu pe care frica îl omite: persoana foarte bine antrenată nu s-a născut lângă suportul pentru gantere. A avut și ea o primă zi. A reglat greșit un aparat, a încurcat exercițiile și probabil a avut febră musculară după un antrenament pe care astăzi l-ar considera ușor. Soluția nu este să aștepți dispariția completă a inhibiției. Poți începe în ore mai liniștite, poți cere unui instructor să-ți arate câteva aparate, poți veni cu un prieten sau poți avea un antrenament scurt, scris în telefon. Cinci exerciții cunoscute sunt mai bune decât o oră de plimbat printre aparate cu expresia omului care își caută mașina într-o parcare uriașă.
Adevărat sau fals? ADEVĂRAT ca emoție, FALS ca verdict asupra locului tău în sală. Oamenii foarte musculoși pot părea intimidanți, iar disconfortul tău este legitim. Dar aspectul lor nu dovedește că te judecă și, cu atât mai puțin, că sala le aparține mai mult decât îți aparține ție.
Verdict final: Nu trebuie să arăți bine ca să meriți să intri într-un loc în care oamenii încearcă să arate mai bine
Cele două tabere par opuse, dar pornesc din aceeași premiză: privirea celorlalți. Prima o dorește în viitor — „vreau să mă vadă după ce mă schimb”. A doua se teme de ea în prezent — „nu vreau să mă vadă cât încă sunt la început”. Reconcilierea apare când înțelegi că sala nu este o scenă pe care urci abia după ce ai repetat suficient acasă. Este chiar locul repetiției. Nu trebuie să fii deja slab, musculos sau sigur pe tine. Trebuie doar să fii suficient de curios încât să revii. Poți începe din orgoliu. Poți intra cu teamă. Nu ai nevoie de o motivație perfectă și nici de curaj cinematografic. Ai nevoie de un prim antrenament suportabil, apoi de încă unul. După o vreme, oamenii cu mușchi nu vor mai părea o specie separată, aparatele nu vor mai semăna cu panoul de comandă al unui avion, iar progresul tău nu va mai depinde atât de mult de cine se uită.
Poate că ceilalți vor observa transformarea. Probabil unii chiar o vor admira. Dar adevărata victorie vine în ziua în care îți dai seama că ai continuat suficient de mult încât reacția lor a devenit doar un bonus.
Surse
[1] Organizația Mondială a Sănătății – Physical activity
[2] Ryan și colaboratorii – Intrinsic Motivation and Exercise Adherence
[3] Quinn – Understanding social gym intimidation and anxiety
